Jose Saramango, zic eu că a reușit destul de bine să surprindă destul de bine omenirea în această carte. Dar din păcate nu vă pot spune mai multe despre Eseu despre orbire, fără a vă oferi spoilere.

În carte, care are ca personaje principale o mână de oameni, apare, probabil o boală, un virus, care îi face pe oameni să orbească – aceștia nu mai văd nimic decât o lumină albă. Autoritățile încearcă să oprească răspândirea molimei prin ai îi carantina pe cei bolnavi, printre care și un medic oftalmolog dar și contactele acestora. Aceștia sunt închiși în spitale și sanatorii sau alte clădiri, unde nu beneficiază de asistență medicală sau orice alt ajutor din partea guvernului. Doar mâncarea le este asigurată, aceștia fiind păziți de către armată (zici că este scrisă după pandemia de COVID!). Pe medic, îl însoțește și soția sa, care nu a orbit și care se preface oarbă, pentru a îi fi alături.

În locurile de carantină, dar și afară, majoritatea oamenilor se transformă în animale, având loc furturi, distrugeri, omoruri și violuri, societatea așa cum o știm noi prăbușindu-se în câteva săptămâni.

O carte care ne arată cât de subțire este linia dintre comportamentul animalic și civilizație al oamenilor și care are un final optimist, de genul filmelor de la Hollywood, motiv pentru care primește nouă stele și nu zece.

A și încă două detalii- pentru nu știu ce motiv, cartea folosește grafia veche cu î și nu cu â, dar și dialogurile sunt scrise liniar, fără punctuație corespunzătoare, iar cartea are și o ecranizare, un film pe care l-am văzut și este destul de bun și care nu pierde multe detalii din carte – se numește Alb orbitor.

Deși nu este un pasaj, care mi-a atras atenția în mod deosebit, cred că ultimele cuvinte din carte sunt grăitoare:

De ce am orbit, Nu știu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ți spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că sîntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzînd, nu văd.